A înțelege pe cineva este o calitate.
A te abandona pe tine în relație nu este.
Empatia a devenit, pentru mulți, o justificare pentru a rămâne în relații care dor.
„Îl înțeleg.” „ A trecut prin multe.”
„Are traume.”
„Așa a trăit până a mă cunoaște.”
Și poate toate sunt adevărate.
Dar adevărul despre el nu anulează adevărul despre tine.
Poți înțelege de ce cineva evită.
Poți înțelege de ce reacționează în scop de apărare.
Poți înțelege de ce nu oferă stabilitate.
Înțelegerea explică un comportament.
Nu îl face suportabil pe termen lung.
Aici se produce confuzia periculoasă:
Crezi că maturitatea ta emoțională trebuie să compenseze imaturitatea lui.
Te adaptezi.
Tolerezi.
Reduci din nevoi.
Îți spune că „nu e perfect nimeni”.
Tu ești ,,sălbatică”.
Tu nu ești ca toată lumea.
Și, fără să realizezi, începi să te tolerezi pe tine prea puțin.
Nu mai spui ce te doare.
Nu mai ceri ce ai nevoie.
Nu mai reacționezi când ceva te deranjează.
Pentru că „înțelegi”.
Dar înțelegerea fără limite devine auto-neglijare.
Un om poate avea motive pentru comportamentul lui.
Dar tu ai dreptul la stabilitate, respect și claritate.
Empatia nu înseamnă să accepți orice.
Maturitatea nu înseamnă să suporți tot.
Uneori, cel mai dificil lucru nu este să îl înțelegi pe celălalt.
Este să recunoști că tu meriți mai mult decât poți primi acolo.
A rămâne într-o relație doar pentru că îi înțelegi rănile în timp ce îți ignori propriile răni nu este iubire. Este dezechilibru.
Și, în timp, dezechilibrul distruge respectul, mai întâi pentru relație, apoi pentru tine.
Înțelege-l, dacă vrei.
Dar nu te minimaliza pentru a face loc comportamentului lui.
Pentru că atunci când empatia ta devine scuză pentru lipsa lui de asumare, tu plătești prețul.
Îl poți înțelege fără să rămâi.
Îi poți recunoaște rănile, obișnuințele, alegerile, fără să îți ignori propriile nevoi.
Empatia nu te obligă să te sacrifici — iar iubirea nu îți cere să te tolerezi pe tine prea puțin.